Nu stiu cum se face, dar de fiecare data cand sotioara paraseste caminul conjugal se apuca inainte sa cumpere tot soiul de chestii comestibile… pentru ea. Umple frigiderul cu tot soiul de salate, verze, legume sau fructe (unele despre a caror existenta nici macar nu aveam habar), pentru ca  a doua zi sa-si ia talpasita si sa ma lase pe mine sa le consum (in conditiile in care sunt un carnivor innascut).

La fel s-a intamplat si saptamana asta cand m-am procopsit cu o tona de tomate pe cap, mult mai multe decat as fi putut consuma singur prin dieta mea obisnuita. Iar pentru ca sunt “zgarcit” din fire si nu imi place sa irosesc mancarea buna, trebuia sa gasesc o solutie pentru aceasta mica problema. Totusi unde si cum puteam eu folosi atat de multe rosii?

Brusc inspiratia divina m-a lovit: supa de rosii.

Doar ca, uitandu-ma pe lista de ingrediente, mi-am dat seama ca bucataria mea nu se bucura de asemenea dotari culinare, fapt ce m-a obligat sa improvizez. Am taiat de pe lista telina si am inlocuit-o cu apio (v-am spus doar ca mandra mea se trateaza cu vegetale delicate, nu orice chestie neaosa), uleiul de masline a facut loc unui ulei de la bunica, iar Delikat-ul care, in familia noastra cel putin, are reputatia de a fi cancerigen, a fost inlocui de alte delicatesuri (arabesti) la fel de cancerigene.

Da’ ce sa te faci ca reteta cerea sa folosesc lingura de bulion (pe care nu-l aveam in dotare) pentru a cali tochitura de apio, peste care urma apoi sa torni restul de ingrediente. Apropos ce-mi plac descrierile acestea de gatit in care nu ti se specifica detaliat operatiunile. Cica toarna acolo in oala, fara sa precizeze daca rosiile trebuie doar taiate sau tocate, fara a preciza dozajele fiecarui ingredient. Ca sa nu pierd vremea eu mi-am tocat frumos tomatele pana s-au transformat intr-o zeama rosie, iar cam toate ingredientele le-am ingramadit in oala dupa ureche si inspiratie.

In loc de bulionul cerut am folosit tot o lingura de zeama de rosii pentru a cali apio, la urma urmei nu tot tomate se regasesc si in bulion? Tot gustul ala ar trebui sa-l inoculeze.

Uite asa ne-am pus pe fiert si mestecat la zeama mea de rosii pana cand, conform retetei, urma sa se ingroase. Doar ca a mea, chiar si dupa doua cani de apa era cam groasa de la inceput, asa ca am lasat-o la fiert pana cand gustatorul a decis ca are un gust comestibil. Am presarat la final busuiocul, am mai lasat cele cinci minute regulamentare la dospit cu capacul pus. Apoi m-am indreptat spre operatiunea numarul doi: crutoanele.

Lenea care ma apucase deja a avut doua repercusiuni. Prima dintre ele: am renuntat sa mai curat usturoi dupa prima capatana asa ca am completat restul cu un sos de usturoi de la Hamker. Cu putina sare, busuioc si apa, chiar a iesit o compozitie interesanta. Am pus la inmuiat doua felii de paine, vreo 10 minute. Dupa care le-am trecut prin tigaie. Desi ele trebuiau sa iasa crontanitoare, la final feliile de paine erau destul de moi inca, dar aveau gustul specific al crutoanelor. Si aici intervine al doilea efect al lenii: nu le-am mai taiat bucatele.

La final pot sa ma laud ca am scos vreo trei portii de supa de rosii foarte gustoase. Serios, nu ma laud. Chiar daca au existat voci critice care sustineau sus si tare ca nu s-ar fi riscat sa guste. Important este ca prichindelul a apreciat eforturile mele de gospodina moderna.